Articol preluat de pe www.lumealarga.ro
Dupa doua zile de tren, ajungem la Moscova. Pe la cinci fara ceva. Pentru inca doua ore va fi frig si intuneric, dar strazile sunt deja pline de oameni, toti imbracati in negru. Cateva minute bune chiar n-am vazut pe nimeni colorat.
Am avut doua ore de somn si saispe de umblat in Moscova, mare parte pe jos, in frig. Caci tare frig e la Moscova. Am inceput treptat sa visez la noul tren, oaza mea de odihna. Transsiberianul ne astepta la peron de pe la noua, dar nu ne-am prins initial. Pe tabela scria Pekin. De la oboseala asteptam probabil sa scrie undeva in romaneste – aici bah, urcati-va. Pekin e Beijing si Ulaan Baatarul unde coboram noi era pe aceeasi linie.
La zece am plecat si m-am putut intinde pe noul pat. De la oboseala si de la miile de ganduri n-am adormit usor. S-a facut patru noaptea foarte repede, castigasem doua ore la fusul orar. Asa am simtit pe pielea mea ca pe teritoriul Rusiei sunt multe fusuri orare, lucru care conduce la un paradox, pe care aveam sa-l inteleg abia la Irkutsk. Am avut iarasi noroc in tren. in vagonul 6 erau numai cinci compartimente de calatori (majoritatea simpatici), o mica bucatarioara – spalatorie, cuseta insotitorilor chinezi si o toaleta. in compartiment am stat cu Steve, un belgian de treaba. in tren erau foarte multi straini. Din cele treispe vagoane, doar unul era plin cu rusi. Pana si vagonul restaurant e rusesc, doar pana la granita cu Mongolia, ca pe urma sa devina mongolez si, apoi, chinezesc pana la Beijing. Cam o data la 3 ore aveam cate o oprire. in fiecare dintre ele ne asteptau mai multe sau mai putine gospodine pline de castroane si oale cu mancaruri gatite, puternic mirositoare, mult prea uleioase pentru gusturile mele. Din fericire, pentru comertul local unii straini cumpara din mancaruri sau macar un peste afumat dintr-un sirag pe care il poarta femeile la brat, si se minuneaza si se bucura de fiecare imbucatura de parca ar fi prima.
Am intrat deja in taigaua siberiana, pe care am prins-o parca pe nepregatite, schimbandu-si hainele. De la jacheta verde de panza tare la un palton jegarit verzui-maroniu-roscat-galben, cu nasturi albi, de os. Ploua. Padurile de mesteceni batrani sunt ude fleasca si parca brazii de prin departari le fac sa para colorate. Nesfarsita padure siberiana circula cu viteze uimitore de pe telefoanele unor straini. Zboara taigaua prin MMS. M-am trezit cu o padure de pini uriasi la geam. Trecusem aseara pe la unspe de Muntii Ural (limita geografica intre Europa si Asia) si parca se schimbasera si padurile. Ma inselasem, caci dupa Omsk (unde am mai castigat o ora la fus) am reintrat in padurea de mesteceni. Am dat o tura prin vagonul restaurant. Ma plimbam prin tren cu aparatul foto pe umar, lejer, vroiam sa par nonsalant ca si cum as fi avut un nasture la maneca. Ce a urmat nu m-a surprins si nici nu m-a dezamagit. Pentru poze in vagonul restaurant trebuia sa-i dai niste bani sefului de sala (un alcolist blond la vreo 45 de ani) care avea tot felul de mancaruri scumpe, si totusi banale, servite intr-un vagon vechi, cu niste perdele groase la geam, dintr-un fel de catifea visinie. Un fel de moulin rouge pe roti de unde am plecat putin scarbit, de miros si de atitudine, catre ultimul vagon. Vagonul cu rusi. Aici totul era liniste. Aceleasi perdele de la geamuri care dadeau bine, de data asta, in penumbra strapunsa de raze dure, ce veneau de afara, si de raze palide, ce veneau din compartimente. La kilometrul 2963 (de la Moscova plecare) din cei 6430 de pana la Ulaan Baatar (stiu cu precizie datorita unor placute de pe marginea caii ferate) am trecut de cel de-al doilea lac. Sunt niste lacuri mici, intr-un tinut al turbariilor. Ma intreb oare de ce n-ar fi si pe aici ceva mumii conservate de mii de ani.
Pe hol Marius i-a auzit pe unii zicand despre calatoria cu Transsiberianul ca ar fi romantica. A venit in compartiment sa-mi zica si am ras pana cand Steve parea stingherit. I-am explicat in engleza si am continuat cu rasul. Probabil ca de acasa si mie mi s-ar fi parut romantica toata experienta feroviara, doar ca, din momentul in care m-am urcat in tren s-a scuturat orice urma de genul asta. Poate nu suntem noi prea romantici sau poate ca eram prea obositi dar se pare ca ne scapau unele detalii, esentiale pentru aerul romantic.
In orice caz, mi-am dat seama ca m-am acomodat surprinzator de bine. Eram prin trenuri de cinci zile si nu eram plictisit sau anchilozat de loc, ba chiar imi facusem si un mod de antrenament, personalizat pentru un compartiment de vagon rusesc. Cred ca as putea merge o luna cu masinaria asta, fara sa cobor. Am stabilit deja un sistem dupa care decurge fiecare zi. In principiu, e destul de simplu, toata faza e sa nu ma gandesc nici o secunda ca as fi captiv in tren. imi gasesc mereu de lucru si nu dau voie plictiselii sa ma roada. Intr-o seara am oprit in Novosibirsk. Aici mi-am schimbat un pic sistemul si pentru prima oara am coborat ca sa-mi iau o conserva de ananas. Era noapte si frig si simteam nevoia de ceva exotic. M-am trezit in Krasnoiarsk si in timp ce ma spalam pe dinti am trecut peste fluviul Enisei. Am mai dormit patru ore. Ma cam zapacisem si nu prea mai intelegeam bine cum e treaba cu fusurile, mai castigasem inca o ora si ajunsesem la cea oficiala a Mongoliei. Pe hol era un fel de bar, sau lounge la care se statea la geam ca la tejghea. Era si de baut dar cu fumatul mai greu, numai intre vagoane. Noroc ca nici eu si nici Marius nu fumam, iar de baut, numai el ce mai salveaza onoarea echipei. Un indicator, pe undeva prin pustiu, tremura in prezenta trenului. Asadar dupa pranz baietii din compartimente iesisera la discutii pe hol.
Ma uitam la ei cum vorbesc despre rusoaice si, desi parea o discutie fascinanta, parca, de data asta, ere mai interesant ce vedeam pe geam. Padurea batrana de mesteceni, crescuta pe un covor gros de ierburi si muschi, care se amesteca cu pini batrani. in spate se mai vad si alte conifere si, incet incet, totul incepe sa arate ca Siberia pe care mi-o imaginam acasa. Mi-am dat seama dupa multe calatorii prin locuri strainece greu este sa descoperi in ceea ce vezi ce ti-ai imaginat acasa. Poate am eu asteptari mari in general sau poate sunt visator, dar in orice caz nu am reusit sa vad Transsiberianul romantic nici o clipa. Ajungem la Irkutsk si in primele secunde de la oprire coboara cei 26 de insotitori chinezi din tren. Asa se intampla in fiecare statie, parca faceau prezenta, si pe urma se agitau un pic pe afara, ca intr-o recreatie, iar apoi incarcau niste galeti cu carbuni adusi de cate un tractoras cu rulota. Vagoanele aveau sistemul de incalzire pe baza de carbuni. Un mare bolier tinea apa clocotita deasupra carbunilor incinsi la fiecare capat de vagon. Tot de acolo venea si caldura pentru cazanelul cu apa fierbinte pentru ceai si cafea de unde se putea servi oricine.
La Irkutsk a coborat toata lumea din vagonul nostru: patru olandezi, doi nemti, doi englezi, un australian, un roman din Sibiu stabilit in Germania, o ucraineanca cu un caine mic, Marius si cu mine. N-a mai ramas in vagon decat o pisica, tot a ucrainiencei, care calatorea mai mult clandestin. Statea ascunsa la granite, pentru ca nu erau acte pentru ea, si probabil nu numai rusii ar fi cerut spagi pentru o libera trecere. N-am vazut niciodata pisica desi sunt atent din fire. Am auzit-o in unele nopti, si a vazut-o cred, Marius. Tot la Irkutsk am descoperit si paradoxul temporar ce tine de caile ferate rusesti. Am realizat ca, desi traversasem sase fusuri orare (aflandu-ne la GMT+8, sau Bucharest +6) si la Irkutsk era deci cu 6 ore mai tarziu ca la Moscova, totusi pe intreaga cale ferata de pe teritoriul rusesc, era aceeasi ora, cea a Moscovei. Asa se face ca in gara de la Irkutsk era cu sase ore mai devreme ca in restul orasului. M-am intrebat oare dupa ce program merge la lucru, de exemplu, o femeie de serviciu din gara Irkutsk. De la 8 dimineata ora casei ei din Irkutsk, sau de la 8 dimineata ora garii din acelasi oras. Daca ar fi mers dupa orarul garii ar ajunge la serviciu probabil la ora 13 p.m. si ar fi terminat la 01 a.m., sau poate 03 caci de cele mai multe ori se lucreza peste opt ore. Pun pariu ca pornind de la datele astea, s-ar putea face o problema de matematica, de olimpiada a clasei a 4-a, faza pe sector. Dupa ce am calculat toate variabilele am pus ceasul sa ne scoale devreme sa putem face poze Lacului Baikal. Steve dormea. S-a trezit si m-a vazut imbracat la patru ace, dupa standardele unui lunetist, ce statea afara, iarna. Afara era plin de ace de gheata si nu m-am lasat mai prejos. M-am imbracat cu un wind stopper, mi-am pus fesul, un fular, manusile si ochelarii de soare, carora le schimbasem lentilele (pe cele fumurii cu unele transparente, de vant). Mi-a zis “you look like Bono”, eu “what?”, “you know, Bono from U2″, “oh, yeah”. Pana la urma lumea de prin vagon a ajuns sa-mi spuna “the sniper”, de la costumatie si de la teleobiectivul cu care ieseam adesea pe geam. E patru dupa-masa, am trecut pe langa o placuta cu km 5750 scris pe ea si incepe sa fie din ce in ce mai frumos. Exact cum mi-am imaginat. Munti in departari si in fata campii mlastinoase ce mustesc cu ape inghetate si ierburi mari. Se vad din ce in ce mai multe lacuri, turme de vite si cai. Pe la sapte dimineata am ajuns la Ulaan Baatar si dupa ce m-am odihnit bine m-am mai intrebat un lucru: oare ce-ar zice fostii muncitori, proiectanti, ingineri si topografi sovietici stiind ca, cea mai lunga cale ferata din lume, construita cu mari eforturi pentru a usura accesul in Siberia, pentru a transporta resurse naturale, materii prime si marfuri si pentru a avea un mai bun control asupra tinutului, a ajuns astazi o plimbare romantica cu trenul pentru turisti straini (fostii imperialisti occidentali… )?
Galerie foto
