Loading ...Articol preluat de pe www.lumealarga.ro.
Ca multe alte mode şi lucruri greu explicabile pe lumea asta, deşerturile îşi au şi ele gloria sau anonimatul lor. Este foarte greu de înţeles şi de elucidat de ce Sahara se află pe buzele, în inimile şi în mintea tuturor, în vreme ce Gobi este ca un copil orfan, la care dese ori nu se gândeşte nimeni. Ce le lipseşte oamenilor din Gobi pentru a avea un deşert faimos?
De la Ulaanbaatar spre Gobi
După şase zile şi ceva de drum cu trenul, am ajuns in Ulaanbaatar (denumirea locală a Ulan Batorului), capitala Mongoliei. Primul lucru pe care lam făcut a fost să ne interesăm cât costă o tură prin Deşertul Gobi. Am aflat că în cadru organizat ieşi ceva mai ieftin decât pe cont propriu, aşa că am decis să plecăm cu încă patru straini (Olga, Zehavit, Kam şi Neil), un şofer (Bayra) şi un ghid (Khuu).
Era marţi dimineaţă şi lapoviţă, când am plecat spre Deşertul Gobi, într-o dubă rusească veche. Intram într-un loc straniu în care vara se ajunge la +40C, pe când iarna sunt geruri de -40C. Au urmat doisprezece zile pline de lucruri interesante, opt cu maşina, una pe jos şi trei cu cămilele, printre dune şi peste ele, traversându-le de la nord vest la sud est.
Primele acorduri
Drumurile
Încă de acasă am auzit poveşti despre drumurile distruse, puţine şi lungi ale Mongoliei. În Ulaanbaatar, sfaltul stă pe cele mai multe străzi, ca o gheaţă pe lacurile pe care aruncă lumea cu bolovani, să vadă dacă se sparge. Încă de la plecare, maşina a început să se zdruncine cumplit şi nu s-a mai oprit din gâlţâială, până la sfârşit. În afara capitalei drumurile de asfalt sunt o raritate, cum sunt la noi autostrăzile. Toate drumurile din stepă sunt de praf şi pământ. Aici ele nu urmează nici o regulă, mai les de circulaţie. Aşa se face, că uneori, se pot forma şi zece drumuri paralele, care merg în acelaşi loc, apărând câte unul nou, atunci când cel folosit devine prea stricat. Au început acum asfaltarea primei autostrazi din ţară. Au terminat cam un kilometru şi amuzant este că au început deja colectarea taxei, la chioşcuri cu bariere. Viteza medie cu care merg maşinile în Mongolia, în afara oraşelor, este de 30 km/h. Asta din cauza nenumăratelor gropi şi piedici pe care le descoperă orice maşină în drumul ei. Noi am avut mare noroc cu şoferul nostru, care conducea nebuneşte, pe drumurile sălbatice ale Mongoliei, şi atingea medii de 40-45 km/h, ajungând chiar la viteze maxime de 100 km/h.
Am fost convinşi că ne-am rătăcit într-o zi în care şoferul, care ştia că nu există nici o legătură rutieră, a ales cea mai bună variantă de “off road” pe care o îngăduia relieful. Am orbecăit printre dune de nisip, movile înierbate şi două râuri pe care le-am şi traversat, prin locurile de adăpat ale vitelor. În cele din urmă am ajuns unde trebuia.
Peisajul
Peisajul se schimbă brusc. De la o câmpie cu ierburi înalte, de 30 – 40 de centimetri (din apropierea Ulaanbaatarului), la un platou pietros, cu o iarbă uscată, de numai 3 – 4 centimetri, ca o periuţă (de când am intrat in Gobi), ce de la distanţă părea o mochetă grena, îmbiând cumva pustiul. Toată tranziţia în numai cinci kilometrii. Până să îmi dau seama bine intrasem deja în ţinutul bolovanilor şi stâncilor, sculptate de vânt. Cam o dată pe zi treceam pe lângă un oraşel mic, aşezat fie pe platoul stâncos, fie pe câmpia sărăcăcioasă, şi cam o dată la zece kilometri treceam pe langă un schelet de animal mare (vită, cal sau cămilă) curaţat de vulturi şi de vânt, ca in westernuri.
Tot ca în westernuri apărea câte un canion în şisturi, sau vreo faleză mare din tufuri. La un moment dat am explorat cu atenţie o astfel de faleză. Era cu vreo 100 de metrii deasupra câmpiei şi puternic fragmentată de torenţi şi ravene. Avea aproape toate culorile curcubeului şi se întindea pe mai bine de
un kilometru. Localnicii îi spuneau “stâncile albe”. Undeva în câmpia din faţa falezei am găsit un fel de peşteră săpată în tufuri şi loess. Avea vreo 100 de metrii lungime, galeria principală fiind ca un şirag vălurit, cu mai multe încăperi, în care aproape puteai sta în picioare, unite de pasaje înguste, de 30 – 40 de centimetri. Ni s-a spus că ar fi fost făcută pe vremea când întreg Gobiul era submers (sub ocean), dar probabil că s-a format mult mai recent, sub acţiunea unui râu.
Am ajuns în sfârşit şi la dunele de nisip din Deşertul Gobi. Un peisaj atipic. Aici dunele de nisip ocupă numai 3% din totalul suprafeţei, şi cu toate astea, sunt bine diferenţiate şi descriu un peisaj aparte. Nisipul variază de la foarte fin (făinos) până la unul cu granulaţie mare (grăunţos) fără să iţi dai seama cum se face trecerea de la unul la altul, şi mai ales de ce. Interesante sunt cele câteva lacuri, cu apă sărată, formate între dunele mari, acolo unde soarele ajunge greu. Multe dintre aceste dune iarna se acoperă cu zăpadă, creând un peisaj abstract. Către nord am explorat nişte faleze din tufuri, argile, nisipuri şi loess, denumite de un cercetător american “red cliffs” (stâncile roşii), unde s-au descoperit primele ouă de dinozauri, multe alte fosile de mamifere, datând din Cretacic şi chiar vestigii preistorice (până la 100.000 de ani vechime).
De la nord am luat-o către est, trecând prin Parcul Naţional Hustai, unde aleagă în libertate câteva sute de cai sălbatici. Am reintrat în peisajul clasic de stepă, cu ierburi înalte şi îngălbenite.
Oamenii, iurtele şi tradiţiile
Prima noapte am dormit într-o iurtă, aşezată acolo unde se terminau toate stâncăriile şi bolovanii. Dacă în primele zile am tot văzut vaci şi oi prin gospodăriile oamenilor, deja acum erau mai multe oi, capre şi cămile. A fost primul meu contact cu o turmă de cămile, lucru ce m-a făcut mai atent ca de obicei. Tot pentru prima dată am mâncat şi iaurt de cămilă, deshidratat, uscat, sub formă de cubuleţe. Am băut lapte de cămilă, de cal şi am mâncat burţog (un fel de gogoşele din făină şi lapte de cămilă). Mie mi s-au părut greţoase lactatele în general, dar lui Marius i-au plăcut. De-a dreptul specială a fost vodka făcută din lapte de cămilă. Destul de slabă, în jur de 25 de grade, are un gust foarte aromat, de lapte de cămilă, care mie îmi producea greaţă. De fapt nimănui dintre străini nu i-a plăcut.
Interesant este că femeile mulg cămilele stând într-un picior (în forma cifrei “4”), cu piciorul liber sprijinindu-l pe cel de susţinere, deasupra genunchiului, aşa îşi găsesc ele echilibrul. Fiecare cămilă, după ce era mulsă, fugea ca o nebună scoţând nişte răgete ciudate. Noi am folosit cămilele pentru traversatul dunelor. Sunt nişte animale încăpăţânate, cu instincte de caravană. Dacă pleacă prima, se urmează singure în şir indian, iar dacă prima se opreşte, se opresc toate. Se cârmesc cu o sfoară prinsă de un băţ trecut prin nări şi ascultă de comenzi ca “ciu” pentru mai repede, sau “suk” pentru îngenunchiat. Pot rezista două luni fără apă şi mâncare, având în cocoaşe rezerve de grăsime, pe care o transformă mai apoi în energie. Cu cât consumă mai mult din ea, cu atât cocoaşele se pleoştesc, ajungând ca nişte urechi de cocker. Miros urât şi rumegă adesea o pasta albă. Dacă în prima noapte focul se făcea cu cărbuni, după ce ne-am îndepărtat de minele de cărbuni, oamenii foloseau altceva pentru focul din sobiţe. Cu bălegar de cămilă se făcea focul, mai peste tot. Se gătea şi se încălzeau iurtele. Am aflat, de fapt, că orice fel de bălegar se arde. În Gobi, cei mai mulţi oameni se mişcă cu motocicletele. Aproape fiecare familie are una. O folosesc pentru mânatul cămilelor şi pentru aprovizionat. Apa, de obicei, o iau din puţuri adânci (chiar de peste 20 de metrii), care pot fi şi la câţiva kilometrii distanţă de gospodărie.
Fiecare familie are unul sau mai mulţi copii (cel mai mult am văzut cinci), cu care se poartă destul de neutru. Dacă se lovesc, îi lasă să se liniştească singuri. Dacă fac vreo prostie, îi scuipă, aruncă în ei cu pietriş, sau îi lovesc scurt. Peste tot este absolut plin de praf, aproape imposibil să te păstrezi curat. Praful este atât de fin şi vântul atât de cumplit încât intră peste tot. Cu toate că drumurile sunt distruse, acolo unde sunt, şi maşinile se zdruncină precum cele din orăşelul copiilor, cu toate că soarele te arde ziua, iar vântul parcă îţi crapă pielea noaptea, deşi peisajele sunt uneori monotone şi cu animalele sălbatice nu te întâlneşti prea des, cu toate că oamenii sunt duri uneori iar mâncărurile pot fi greţoase, Deşertul Gobi este indiscutabil una din minunile lumii. Este unul dintre deşerturile pline de viaţă, în care te simţi copleşit de relieful aproape magic şi unul dintre acele locuri binecuvântate în care mai poţi întâlni obiceiuri străvechi. Faptul că se ajunge atât de greu nu face decât să sporească senzaţia că te aflii într-un loc special. Un loc special care merită cu prisosinţă descoperit.
Galerie foto
