Binecuvântare întru accidentare

Articol preluat de pe www.LumeaLarga.ro

După un tren de noapte în care ne-am urcat dimineaţa, am ajuns la prânz în Xining. Oraşul, aflat la 2300 de metrii altitudine, are locuitori cam cât Bucureştiul, fiind modest pentru China, mai degrabă urâţel, dar înconjurat de munţi. Aveam să stăm aici ceva vreme şi ne-am gândit să vedem şi din împrejurimi, în timp ce aşteptam permisul pentru Tibet.

La gară ne-a agăţat un nene, mândru ghid vorbitor de engleză, al agenţiei de turism care urma să ne facă rost de permise. Niu Xiao Jun vrăjeşte de mult timp şi se pricepe la asta. Noi însă, i-am dat mare bătaie de cap. Încă de cum ne-a cunoscut, a insistat să ne ducă la agenţia lui şi să ne îmbârlige cu un tur în Tibet. I-am explicat că suntem cu monştrii de bagaje după noi, că vrem să îi aruncăm pe undeva şi pe urmă venim. El a stăruit să îl însoţim, iar noi am cedat oboselii.
Oricum era în planul nostru să ajungem la o agenţie. Pentru orice am fi vrut noi să facem el avea deja o combinaţie. Din cauza asta ne-am simţit destul de familiari cu el. Avea spirit de român, sociabil, întreprinzător, vesel şi Guşterul, împreună cu un prieten, descurcăreţ. Am râs şi ne-am pozează pentru o dulce amintire. împrietenit. După primele zile de stat în Xining, Niu căpătase porecla „guşterul”. Aşadar am încheiat târgul cu agenţia guşterului, fiind nevoiţi să luăm un tur în Tibet, cu permis şi tot tacâmul. De când tibetanii se străduiesc să îţi revendice nişte drepturi, chinezii le urmăresc orice pas. S-a înăsprit tot ce ţine de securitate, se verifică amănunţit şi se plătesc bani pentru orice. Dura trei zile cu permisul şi ne-am hotărât să îl angajăm pe guşter, pentru calităţile lui de ghid. De fapt, până acum, am luat un ghid numai unde a fost musai, nu prea ne dă mâna să angajăm pe cineva care să ne arate chestii, pe care le putem vedea şi singuri, cu mai multă străduială. Guşterul a fost excepţia regulii şi l-am făcut să-şi merite banii.

În primul rând, pronunţia lui în engleză, tipic chinezească, este de un comic absolut. Are un fel de sferă proprie, plină de cuvinte, care se învârt permanent şi de unde, ocazional, mai extrage câte unul, ca la 6 din 49. Când ies 6 cuvinte, hopa, avem o propoziţie câştigătoare. De cele mai multe ori însă, cuvintele nu ieşeau în ordinea potrivită sau se întâmpla să mai lipsească unul. Noi îl înţelegeam oricum, şi asta era cel mai important. De multe ori am râs, uneori de faţă cu el, de construcţii de genul „I think … aaa … no need” (ai sinc … ăăă … nău nid – în scriere fonetică). Era una din preferatele lui şi o folosea des. O expresie cu tentă românească, aducând pe undeva a „las’ că merge …”. Deseori, când îl întrebam dacă mai avem de plătit ceva, sau ne mai trebuie cutare lucru, ne răspundea cu expresia asta. După multe glume şi discuţii, întrebări şi explicaţii, am ajuns în Nan O femeie a minorităţii Tu, cu copilul şi căţelul ei. Meng Xia, un sat mic, cu două temple budiste. Unul tibetan şi celălalt pentru localnici, un grup etnic minoritar. Ne-a spus el într-o doară „here lives two minotary” (aici trăiesc două minorităţi). Nu am dat atenţie şi am priceput abia după câteva ore ce a vrut să spună, şi anume „here lives Tu minority” (aici trăieşte minoritatea Tu). Am râs câteva zile de minotary, cum spunea el la minority.Aceşti Tu s-au dovedit a fi nişte oameni extrem de interesanţi, supranumiţi şi „oamenii în şapte culori” de la costumele lor foarte vii, pe care le îmbrăcau de şase ori pe an, la sărbători. Albul vine de la nori şi de la puritatea fetelor şi femeilor, verdele de la ierburi şi speranţe, galbenul de la recolte, negrul de la pământul mănos, rozul de la flori şi dragoste, roşu de la soare şi albastru de la cer.

Am mers şi la templul budist din sat, unde guşterul ne-a explicat cum stătreaba cu Buddha cel grăsun, vesel, cu bani pe piept şi fructe în poală. El era miezul de acolo şi toate erau pentru el. În încăperea mare pentru rugăciuni s-a petrecut cel mai amuzant episod al zilei. Acolo erau şase Buddha, fiecare cu câte o îndeletnicire proprie.Guşterul ne-a explicat cum vine acolo lumea din sat pentru diferitele probleme.

De exemplu ne-a spus cum, la Buddha pentru cunoaştere, vine lumea înaintea examenelor şi se roagă. Dacă trec cu brio un examen, vin acolo pentru sex. Ei bine atunci s-a rupt filmul. Ne-a bufnit râsul pe amândoi şi Buddha cel grăsun, vesel, cu bani pe piept şi am rămas înmărmuriţi. Marius l-a fructe în poală.întrebat explicit, „pentru sex?”. Şi guşterul, a zis că da, pentru „senx” (mulţumiri). Eram foarte obosiţi se pare şi orice glumă, oricât de mică, ne împingea într-o stare de râs isteric. Când a trecut cu explicaţiile la următorul Buddha, cel pentru medicină, ne-a povestit cum vine lumea să se roage pentru rude bolnave şi pentru leacuri miraculoase. Fireşte că, şi de data asta, ne-a spus că după vindecarea bolnavului se vine aici, din nou pentru sex. Nu am mai rezistat şi am început să râdem cu lacrimi. Guşterul se uita contrariat la noi, dar eu l-am bătut pe umar, cum că e în regulă. Totuşi am reţinut un lucru interesant despre Buddha al medicinei, şi anume că, în cazuri de boală lungă, sau fără speranţe, lumea se roagă pentru moartea bolnavului. Să fie scutit de suferinţe şi să moară mai repede.

Am plecat din Nan Meng Xia către Que Zang, un templu tibetan mai mare, vechi şi bine păstrat. Acolo am emplul Que Zang aflat despre roţile tibetane de rugăciuni, pe care credincioşii le învârt în sensul acelor de ceasornic, pentru a se spune că au citit toate rugăciunile scrise înăuntru. Tot numai în sensul acelor de ceasornic se pot înconjura templele şi lăcaşele sfinte, obicei pe care îl face toată lumea care intră în curtea templului. Tot la Que Zang am aflat şi de existenta a mai multor Buddha în viaţă. Fiecare templu budist tibetan respectabil este condus de un Buddha viu, ales de către călugării cei mai de seamă ai comunităţii religioase. El este uns pe viaţă şi numai atunci când moare este ales un altul. Alegerea o face cel mai venerabil călugăr, care se roagă timp de doi ani, pentru o revelaţie care să îi arate direcţia, distanţa şi oarecum din ce grup de oameni şi familie trebuie ales noul Buddha.

Micul Buddha din Que Zang, căci El are acum şapte ani şi a fost ales de la numai trei ani, dintre 400 de alţi copii. La vârsta asta se alege noul Buddha, care trebuie să întrunească o sumedenie de calităţi, cum ar fi aspectul fizic plăcut, înţelepciunea (se pare că îşi pot da seama de când e mic) şi să fie dintr-o familie bună. Tânărul Buddha poartă numele tibetan de Man La Jia şi numele chinezesc, oficial, de Dan Zeng Peng Cuo. El studiază în fiecare zi cu un profesor tibetan, şi unul chinez.

Obiceiul spune că, dacă vrei să fi primit în vizită la Buddha, trebuie să Ite infăţişezi cu un cadou. Noi habar n-aveam de toate lucrurile astea şi guşterul uitase să ne spună. Ne-am gândit repede ce putem face, nu aveam nimic la noi. M-a străfulgerat o idee. Aveam totuşi la mine, de ceva vreme, o ciocolată, în a cărei cutie erau mai multe batonaşe mici (şase mai exact), din care mâncasem deja două. Nu îmi plăcuse. Ciocolata e scumpă şi proastă în China. O păstram să o dau unui copil sau oricui îmi venea, poate ca recompensă pentru o poză bună. Aşa se face că mi-a trecut prin cap ideea de a I-o oferi Micului Buddha, în lipsă de altceva. Trebuia sa Îl văd, şi trebuia să Îi fac o poză! L-am întrebat pe guşter dacă merge combinaţia, sau dacă trebuie să ne ducem undeva să cumpărăm un dar. Ce credeţi că mi-a răspuns? „I sinc … ăăă … nău nid”. Am zis bine şi am dus planul la bun sfârşit. Am intrat în camera Copilului şi am fost izbit de aerul Lui sobru şi
înţelept. Are şapte ani dar cred că a citit enorm. E adevărat şi că eu nu sunt un bun etalon pentru citit. I-am zâmbit şi am fost cât se poate de solar, El nu a schiţat nici un gest. Avea o privire ascuţită, cu care parcă mă citiea, pagină cu pagină. Pe prima pagina era scrisă povestea cu ciocolata, care nu cred că i-a plăcut.
Obiceiul spune că dacă I te înfăţişezi, trebuie să primeşti şi o binecuvântare. M-am aplecat şi mi-a pus mâna pe cap. Pe moment nu îmi era clar dacă S-a gândit „te iert, fraiere, pentru prostia ta”, sau „ să vezi ce ţi-o iei pe coajă, fraiere, pentru prostia ta”. Îmi era clar totuşi că eram un fraier, şi că făcusem o prostie. Abia a doua zi mi-am dat seama că se gândea la a doua variantă.

Eu mă caţăr de zece ani, şi am facut asta mult şi des. Văzusem un panou de escaladă, de cupă mondială, în faţa hostelului nostru din Xining, şi nu am rezistat atracţiei. În fond nici nu aveam de ce. Am mers acolo şi m-am căţărat într-o veselie. E drept că nu erau saltele pe jos şi nici sfori sau altceva cu care să mă leg, oricum nimic nou pentru mine. Totuşi antrenamentul s-a încheiat cu un zbor fantastic, care l-ar fi făcut gelos pe orice trapezist. Aproape că am reuşit, în aer, să mă gândesc cum sunt atât de bou şi zbor acuma în derivă; de ce cad?; de ce nu am prins priza după care sărisem? şi mai ales de ce am sărit după ea? şi de ce naiba era ea pusă atât de sus? Toate răspunsurile le avea Micul Buddha. Am căzut cel mai rău de când mă caţăr, cel puţin la un antrenament. Mi-am luxat glezna, m-am ales cu un ghips şi o cârjă.

Am descoperit şi vraja spitalelor din China. Doctorii sunt nişte magicieni, care trăiesc hrănindu-şi pacienţii cu iluzii. Primul a spus că probabil e nasol, mi-a pus piciorul în ghips şi a zis că ar putea sta aşa până la patru săptămâni, dar să îl verific săptămânal. La radiografii ne spunea mereu că durează două ore să fie gata, dar în zece minute apărea, ca prin minune. Peste două zile, alt doctor mi-a dat jos ghipsul şi m-a sfătuit să mă ajut cu o cârjă două săptamani, şi gata. Poate aşa a vrut Buddha să îmi ispăşesc eu pedeapsa, păşind în Lhasa cu un picior şi o cârjă, ca un fel de botez divin. Se poate spune că, de data asta, am scăpat numai cu o mustrare, sper totuşi să nu fie şi o data viitoare. Deşi creştin, am promis să nu-L mai supăr niciodată pe Zeul gras şi vesel.

Galerie foto

12►